dulceaţă de nori

9 enero, 2018 por GEORGE SORIN VENETE

Nu este ușor să aduni nori, să-i mângâi, ori să vorbești cu ei.
Cred că o dulceaţă de nori ar fi ce-a mai potrivită alegere, pentru o posibilă obișnuinţă cu ce-a de-a doua viaţă.
Cum noi încă nu avem aripi, e aproape imposibil să-i vizităm.
Privim cât mai putem până atunci la o fereastră cu doi ochi, obosiţi și-ngânduraţi, de la vremurile care au tot mușcat-o.
Cine își mai aduce aminte de copilărie, știe că timpul nu-l băga prea tare în seamă, când încăleca pe cometă cu gândul să o îmblânzească repede.
Atunci, fiecare pas, era un Rai sau un posibil necaz, plânsul dospea și se usca pe obraz.
Am fost și bine, poate prea bine în comparaţie cu noul haos din ziua de astăzi, mânjit în normal.
Umblăm și stricăm un pământ care nu ne aparţine, nimeni nu-l repară în urmă, doar îl înjură cu o anumită măsură, din gură.
Infinitul a fost zărit aseară, dormea pe o plută, mulţumit de distanţa care îl separă de noi.
Cred că opusul vieţii, nu este moartea, încă mai cred asta, dacă aflu eu, vă spun și vouă.
Uneori ecoul doarme între două ape înguste, care plânge la trecerea lor prin timpul ţepos.
Moartea intră prin spate, face cruci din lemn nepăsător și le-mparte generoasă, la întâmplare.
Lut un cuvânt frumos când vorbim de case, dar la trecut în șoptiri de rouă, toate-s dureroase. Nu vom dansa cu nemurirea asta mult, cum nu trăim nici la trecut.
Coboară noaptea printre scaieţi, ne mângâie pe toţi, chiar și pe nătăfleţi, apoi se-nchide-n ea, nu are nici o vină, în ce s-o poarte, în grădină?

©G.S.V.2018

Anuncios

Traducir

Sociales

A %d blogueros les gusta esto: