la desen

29 junio, 2017 por GEORGE SORIN VENETE

Mi-am dorit întotdeauna să desenez, îmi plac atât de mult culorile, aș fi vrut să fiu un mic artist, dar nici vorbă, de unde, toate îmi ieșeau pe dos. Ne puneau la școală să desenăm ce vroiam noi, ca să vadă dacă avem înclinaţie. Curgeau apele pe mine, mă strofloceam și eu să fac, și îmi ieșeau numai un fel de balauri. Cum priveai desenul meu, părea un mare balaur cu capete imposibil de numărat. Aveam culori, foi, acuarele, de toate, îmi lipsea doar înclinaţia, chiar și învăţătoarea îmi zicea, bă tu nu ai înclinaţie de loc. O asiguram că poate îmi vine, că mai încerc, eu nici înclinaţie nu știam ce înseamnă, ea tot o dădea înainte, că nu am, eu îi spuneam că îmi vine, un chin era la ora de desen. Odată m-a pus să desenez un copăcel, așa să fie vizibil mai din zare, eu am crezut că dacă îl fac mai departe nu se vede bine, și l-am desenat mai aproape, dar nu a ieșit copăcel ci un ghiocel, așa mi-a zis învăţătoarea, eu nu mi-am dat seama. Mă dar un cal știi să desenezi, mă întreabă, aaa… cal știu, și m-am apucat de cal, am început de la urechi în jos, când am ajuns la copite m-am pierdut, a ieșit un animal care stătea mai mult în cizme, decât în copite. Cam toate desenele mele fără nici o excepţie, semănau cu apocalipsa, toată sudoarea o depuneam, dar tot degeaba.
GEORGE SORIN VENETE
2017

Anuncios

A %d blogueros les gusta esto: