ultimu’ drum

5 junio, 2017 por GEORGE SORIN VENETE

Am văzut multe, vrute și nevrute dar una mi-a rămas în minte și o tratez cu puţin umor, acuma. Era o înmormântare undeva pe un deal, o pantă abruptă, unde greu puteai să îţi ţii echilibrul, dovlecii rămâneau pe loc doar legaţi, altfel pa, o luau la vale. Într-o zi moare și moș Cucu, așa îl chema, aproape imposibil să urce dricul până la el la poartă, dar după mult chin, na, că-l băgă în curte. Jale mare, cine nu plângea, lumea tristă, lacrimi multe, murise Cucu, moș Cucu. Plângeau și caii de la dric, durere ce să mai, cum altfel. Pe la 12 dă preotul ordin de plecare spre cimitir, se organizează lumea, în faţă crucea și steagurile, cum se face, pe lângă dric rudele cât mai aproape de defunct, iar în spate mașinile care claxonau de ti-era frică care cumva să nu se ridice decedatul. Și pe drum încep gorniștii să cânte, măi fraţilor, lumea uitase de ei, când a băgat primul tutuiaca în gură a îngheţat tot alaiul. A fost așa ca și cum s-ar opri inimioara de spaimă, caii s-au speriat atât de tare că au luat-o la fugă și până la cimitir nu s-au mai oprit. Povestea lumea care a văzut dricul cum alerga cu moș Cucu cu tot, nici vată în nas nu mai avea, la ce viteză prinsese, a făcut 5 minute de acasă până la cimitir, viteză nu așa. La poarta bisericii caii spume, nu alta, aștepta lumea, parcă știau, gorniștii au fost sfătuiţi să nu mai bage goarnele în gură cine știe ce putea să se mai întâmple. Stătea moș Cucu în coșciug mai mult într-o parte, la cât îl smuciseră caii, nici costumul nu mai avea toţi nasturii, batista îi sărise și aia din piept, era deșuchiat rău. Ca mort era frumos machiat tot, dar asta acasă, acuma arăta a mort, distrus, nu alta. Bine că s-a ferit lumea din faţa cailor că altfel cine știe ce mai ieșea.

Anuncios

A %d blogueros les gusta esto: